sorrow

cand a fost vreodata viata dreapta? bine.....nu neaparat cu mine...cu evreii, cu rusii, cu ceausescu, cu haldan, cu pietonii? n-am timp nici de noduri in gat, n-am timp de nimic..nici macar de mine...respir prea repede si nu stau deloc pe loc, visez prea mult si ma impac prea greu, dar la sfarsitul zilei nimeni nu stie ce-i in inima mea, sau care-mi sunt gandurile...ma simt uneori ca un cal de povara, alte ori ca o povara...la sfarsitul zilei raman niste randuri care nasc dileme in ochii altora....pana la urma cui ii pasa de cei din jur cand se au pe ei in grija si evident sunt prioritari...nu mai exista scuze...nu mai sunt cortine trase...totul e pe fata acum si doare cand esti undeva la marginea discutiei si auzi ce nu iti era destinat desi esti subiectul principal...e greu sa vrei sa admiri pe cineva si in acelasi timp sa fugi cat mai departe pentru ca niciodata n-ai putea sa fii ce oricum acel cineva nu stie cum te vrea...e greu sa n-ai la ce sa spui "acasa" si mai greu e sa fii singur si sa nu-ti stie nimeni drumul si gandurile...si nu incerca sa ma intelegi, pur si simplu ai sa te pierzi in mine...e prea mult si inca nu s-a inventat experienta si intelegerea necesara...planeta mea inca nu s-a descoperit...pur si simplu, coincidenta...am aterizat dupa ce a bubuit reactorul ala de la cernobal, si habar nu am ce zace in mine, pe langa dezamagiri, incredere si multa vointa! de cate ori zic ca-mi gasesc motivul de atatea ori ajung singur...sa fie oare prea devreme sa ma gandesc ca asa o sa fie tot timpul?